Nebun aş fi să nu mă-ncred!

E noapte.

A soarelui splendoare

Nu o văd, 

Dar cred

Că mâime-mi va zâmbi.

 

E ceaţă. Deasă.

Cărarea-mi e ascusă

Şi ochii-mi sunt pustii.

Cred: tot fumul s-a topi!

 

Sunt singură. Pășesc.

Nu am cui spune

Ce griji, ce frică mă răpune…

Dar iată-mi frații-n depărtări

Sosesc!

 

Innourat e cerul…stins.

Și inima mi-e grea de-atâta plâns.

Dar văd spre zări

Cum curcubeul împodobi-va zarea.

 

Nu pentru că aș înțelege cum…

 

Mă-ncred în lună

Că-mi va surâde printre stele.

Mă-ncred în cânturi

Că vor veni din păsărele.

 

Mă-ncred în zarea-albastră

Că nu s-a prăbuși.

Mă-ncred în viorele:

Omătu-l vor topi.

 

Mă-ncred în mama

Că-n zori m-a săruta.

Mă-ncred în tata

Că brațu-mi va purta.

 

Dar vai!…

Te-aud șoptindu-mi 

Că toate-s trecătoare.

Mă-nchin la creatură…

La ceea ce-oricum moare.

 

Rușine!

Cum să mă-ncred 

În ceea ce-ai zidit chiar Tu, Isuse,

Și să nu cred că tu ești în control?!

 

Mă-ntreb:

De unde-atâta nebunie 

Să mă-ndoiesc de Tine, Veșnicie?!

Să cred că-n drumul Tău, prea ocupat,

Tu ai uitat de mine și-ai plecat?!

 

Și oof…

Slobod la crucea Ta

Azi orice îndoială

și ochii mi-i deschid

Pe-ai Tăi să-i vadă.

 

Mi-ai spus că mă iubești.

Că Tu-mi ești prieten.

Și Tată drag.

Ș-ai să mă călăuzești.

 

Legată de privirea Ta,

Păzită sub surâsu-ți blând,

De braț cu Tine înotând,

Oceanu-acest de valuri

Mi-ai spus că am să-l trec!

 

NU mi-ai cerut să înțeleg

Cum ești al meu… cum sunt a Ta…

Mi-ai spus atât:

Ți-ai dăruit viața pentru-a mea.

 

Venit-ai Tu, Lumină,

Să te îmbraci cu mine, tină.

Să mori, și-apoi să-nvii

Ca azi, eu haina-mi moartă să o leapăd

Și să mă-mbrac cu Tine, sfânt Luceafăr.

 

Tu… Necuprinsul

Privit-ai înspre mine, bobul de țărână.

Și m-ai iubit!!!

Și Te-ai făcut cât mine. Te-ai smerit.

 

Să îmi arăți,

Să mă înveți

CE E IUBIREA:

Iubirea-i să-mi acopăr ochii

Știind că Tu îmi ești privirea.

 

Să-mi dăriesc și mâna

Crezând că Tu mă vei hrăni.

Să te iubesc curat, cu dor:

Crezând în Tine!

 

Să las la crucea Ta 

A mea cămașă… numai pete:

De frică, temeri, îndoieli

Știind că-n sângele-Ți ce curge

Tu le speli.

 

Să mă încred în Tine că-mi zâmbești…

Când nu te văd. Dar ȘTIU că EȘTI.

Să nu tânjesc a înțelege

Cum, când și cât purtamă-vei prin foc.

 

Să te iubesc. Atât.

Și să proclam CE E IUBIREA:

Să-i sfărm în bucățele firea!

Să-mi sparg tot Eu-l de pământ!

 

Să-nvăț a respira iubind.

Să CAPĂT viață, DĂRUIND.

Să nu fiu eu, ci Tu în mine!

De brațul Tău să-nvăț eu a mă ține.

 

…Viață îmi doresc?!

…O voi avea

…Când ști-voi să iubesc.

…Iubire-Ți cer?!

…Tu mi-o vei da, când rugaciunea

…Îmi va fi îNCREDEREA!

 

versuri: Maria Salac

Anunțuri

Cine sunt eu?

Văd, Doamne, sunt un nimic,
Un fir de nisip într-o mare;
O frunză purtată de vântul ce-adie,
Un fulg de omăt presărat pe câmpie.
Sunt un nimic.
Şi de multe ori greşesc
Căci mă cred cineva,
Dar sunt…tot nimic.
Nimic faţă de Tine,
faţă de marea-Ţi splendoare,
de mâna-Ţi puternică
mereu ocrotitoare.
Sunt un pumn de ţărână
Ce are-n el suflare,
Ce doreşte să urce,
Să se nalţe,
Pe culmi mai înalte să zboare.
Sunt lutul ce strigă mereu la Tine,
Care cere în orice ceas izbăvire.
Sunt o biată suflare, o trestie frântă,
O mică picătură de ploaie ce cade pe pământ
Tot condusă de Tine.
Sunt nimic. Dar nimicul din mine
Strigă mereu la Tine…
Cine eşti TU?
Tu eşti iubirea, Tu eşti salvarea,
Prin Tine, Doamne, îmi are suflarea.
Tu eşti puternic, eşti ocrotire,
În Tine găsesc mereu bucurie.
Tu mă iubeşti, îmi eşti alinare,
Tu eşti viţa, Tu eşti viaţa.
În Tine mereu, mereu vreau să cresc
Pe Tine mereu, mereu să Te iubesc!

Ajută-mă Doamne să ştiu cine sunt,
Ajută-mă Doamne să ştiu cine eşti;
Şi pune în mine dorinţa fierbinte
Ca-n orice-ntristare să vin doar la Tine,
Ca orice lucru să-l fac pentru Tine,
Ca orice clipă s-o trăiesc pentru Tine.

 

versuri de Ligia Apăscăriţei

Ştiinţa versus Dumnezeu

Imagine

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie.
-Să vă explic care este conflictul între ştiinţă şi religie.
Profesorul face o pauză şi apoi îi cer unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.
– Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
– Da, domnule, spune studentul.
– Deci crezi în Dumnezeu?
– Cu siguranţă.
– Dumnezeu este bun?
– Desigur, Dumnezeu este bun.
– Este Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
– Da.
– Tu eşti bun sau rău?
– Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin.
– Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poti vindeca.Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?
– Da, domnle. Aş încerca.
– Deci eşti bun.
– N-aş spune asta.
– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.
Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.
– El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Dumnezeu să-l vindece. Cum dar Dumnezeu este bun? Poţi răspunde la asta? Studentul tace.
– Nu poţi răspunde, nu-i aşa? El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze. Hai să o luăm de la capăt, tinere.Dumnezeu este bun?
– Păi…, da, spune studentul.
– Satana este bun?
Studentul nu ezită la această intrebare:
– Nu.
– De unde vine Satana? Studentul ezită.
– De la Dumnezeu.
– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
– Da, domnule.
– Răul este peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
– Da.
– Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există si conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu este rău.
– Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există? Studentul se foieşte jenat.
– Da.
– Deci cine le-a creat?
Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea.
– Cine le-a creat? Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii sunt uimiţi. Spune-mi, continuă el adresându-se altui student. Crezi în Dumnezeu, fiule? Vocea studentului îl trădeaza şi cedează nervos.
– Da, domnule profesor, cred.
Bătrânul se opreşte din mărşăluit. Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai vazut vreodată pe Dumnezeu?
– Nu, domnule. Nu L-am văzut.
– Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Dumnezeul tău?
– Nu, domnule, nu l-am auzit.
– L-ai simţit vreodată pe Dumnezeul tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit?
Ai avut vreodată o experienţă senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
– Nu, domnule, mă tem că nu.
– Şi totuşi crezi în El?
– Da.
– Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
– Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.
– Da, credinţa, repetă profesorul. Aceasta este problema pe care stiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credinţă.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare.
– Domnule profesor, există caldură?
– Da.
– Şi există frig?
– Da, fiule, există şi frig.
– Nu, domnule, nu există.
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută. Studentul începe să explice.
– Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”.Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig – dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect este demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura este cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absenţa totală a căldurii.
Vedeţi, domnule, frigul este doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu este opusul căldurii, domnule, ci doar absenţa ei.
Clasa este învăluită in tăcere. Undeva cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan. Dar întunericul, profesore? Există intunericul?
– Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce este noaptea dacă nu întuneric?
– Din nou răspuns greşit, domnule. Întunericul nu este ceva; este absenţa a ceva. Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă, atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeste întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?

Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun.
– Ce vrei să demonstrezi, tinere?
– Vreau să spun că premisele dvs. filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia trebuie să fie şi ea greşită.
De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza. Greşite?
– Poţi explica în ce fel?
– Lucraţi cu premisa dualităţii, explică studentul. Susţineti că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule, ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar nimeni nu a vazut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea este opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu este opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, domnule profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă?
– Dacă te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.
– Aţi observat vreodată evoluţia cu propriii ochi, domnule?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când îşi dă seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevăr.
– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfaşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. nu predaţi studenţilor ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de ştiinţă sau predicator? Clasa murmura. Studentul tace până când emoţia se mai stinge.
– Ca să continuăm demonstraţia pe care o făceaţi adineaori celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să întelegeţi la ce mă refer. Studentul se uită în jurul său, în clasă. Este vreunul dintre voi care a vazut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucneşte în râs. Este cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, domnule – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dvs., domnule?
Acum, clasa este cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veşnicie, bătrânul răspunde:
– Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu.
– Deci, acceptaţi că există credinţă şi, de fapt, credinţa există împreună cu viaţa, continuă studentul. Acum, domnule, există răul? Acum nesigur, profesorul răspunde:
– Sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumăratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decat răul.
La aceasta, studentul a replicat:
– Răul nu există, domnule, sau cel puţin nu există în sine. Răul este pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. Este ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumină.
Profesorul s-a aşezat.

P.S. Studentul era Albert Einstein.

Albert Einstein a scris o carte intitulată Dumnezeu vs. ştiinţă în 1921.

Doar Tu mă cunoşti…

Suficient de bun

Prea multă lume, în special tineri, din ziua de azi, dau înapoi de la lucruri pe care ei înşisi ar putea să le facă aşa cum nimeni altcineva nu ar reuşi. Greşesc comparându-se cu alţii (care cred ei că sunt) mai buni decât ei. Defapt cei buni au avut curajul de a învige duşmanul numit Comparaţie. Valoarea unui om nu e dată făcandu-se comparaţie între el si un altul, mai bun sau mai rău decât el. Sistemul acesta de valorificare e unul lumesc, şi nu are nici o importanţă pentru Cel care te-a creat.

Nu lăsa pe nimeni în afară de Dumnezeu să-ţi spună cât valorezi. Ar fi o putere prea mare pe care i-ai da-o cuiva. Dacă oamenii te pot eticheta, ei te pot limita. Până nu ştii ce crede Dumnezeu despre tine, nu vei ştii nici valoarea ta ca individ, nici care este scopul vieţii tale. Te vei îngrijora privind felul în care arăţi, ce cred ceilalţi şi dacă vei avea sau nu succes în viaţă. Dar când crezi promisiunea lui Dumnezeu: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea! Te voi aşeza din nou, şi vei fi aşezată din nou” (leremia 31:3-4), te vei concentra asupra îmbunătăţirii şi atingerii potenţialului tău dat de Dumnezeu. Ceea ce viaţa a dărâmat, Dumnezeu poate reconstrui.

Astăzi, dacă suferi din cauza lipsei de valoare, iată o rugăciune care te poate ajuta: „Tată, une­ori cred că nu sunt bun de nimic, că nu pot face nimic cum trebuie, că nimic din ce fac nu e bine. Dar ştiu că atunci când Te uiţi la ceea ce sunt şi la ce pot fi, îl vezi pe Domnul Isus. Şi El este sufi­cient de bun!-El a fost aşa de bun încât Şi-a dat sângele pentru a acoperi nevrednicia mea. El a fost suficient de bun încât a plătit preţul pentru fiecare păcat pe care îl voi mai comite vreodată. A fost suficient de bun încât mă vede „neprihănit”. A fost suficient de bun încât mijloceşte la tronul lui Dumnezeu pentru mine. A fost suficient de bun încât repară domeniile zdro­bite din viaţa mea şi mă face întreg. A fost suficient de bun încât dragostea Lui pentru mine este veşnică şi garantată. Mulţumesc, Tată, pentru că tot ce face Isus este suficient de bun şi că în El, şi eu sunt suficient de bun!”