De ce, copile?

hope

 

De ce să simţi din nou numai tristeţe?
De ce renunţi să mai lupţi pentru tini?
De ce te laşi purtat de valuri negre
ce te frământă şi-ţi provoacă chin?

De ce nu vrei să-ntinzi spre Mini-o mână?
De ce tot crezi că Eu nu te mai vreau?
De ce te crezi a fi numai ţărână?
Eu te-am creat vrând ca în tini să stau…

De ce te laşi condus de gânduri negre
când ştii că nu e bine ce gândeşti?
De ce te laşi tu amăgit, copile?
De ce nu vrei să Mi te dăruieşti?

Eu chiar te vreau şi-aleg să-ţi spun acuma
că pot să şterg chiar tot trecutul tău,
că pot să iert marea-ţi vinovăţie,
că te doresc… Să ştii: te vreau al Meu!

Te vreau al Meu cu mult de dinainte
de când tu crezi că eu privesc spre tini,
ba mai mult şi-n clipa jertfei Mele
la tini gândeam încoronat cu spini…

La tini gândeam zăcând sub greul crucii
şi n-am ales ca să Mă dau bătut,
deşi trupu-Mi se prefăcea în zdrenţe…

Am fost rănit, am fost lovit prea crunt…
Am fost lovit de bicele romane dar continuam
căci ma gândeam la tini…

Nu M-am oprit simţind prima durere,
M-am dăruit ca să nu-Mi fii străin.
Dar tu de ce Îmi eşti străin încă, copile?
Judecă tu între Mine şi tine
şi spune-Mi dacă-Mi găseşti o vină
de înc-alegi ca să Îmi fii străin?…

De ce nu vrei ca să Mă laşi, copile,
să intru pe deplin în viaţa ta?
De ce ţi-e frică când gândeşti la Mine?
Crezi că-ţi vreau răul sau pieirea ta?

De ce tot crezi că Mie nu Îmi pasă
de tot ce simţi, de tot ce îţi doreşti?
De ce mai crezi că încă sunt departe?
De ce, copile? De ce nu îndrăzneşti?

De ce Mă crezi că-s undeva departe
şi nu privesc înspre cererea ta?
De ce tot crezi că-s toate oarbe şoapte
din ceea ce-ţi spune sufletul că vrea?

De ce te-ascunzi când Eu vin lângă tine?
De ce ai crede că vreau să te rănesc?
Eu mă cobor din dragoste la tine,
nici gând să vin ca să te pedepsesc.

Ştiu că ţi-e frică şi eşti cuprins de teamă,
dar lasă-Mă în braţe să te strâng,
să-ţi dăruiesc din marea Mea iubire
şi-apoi cu tine vreau şi Eu să plâng…

Vreau ca să vezi că Îmi pasă de tine
şi ca să plângi singur nu am să te las.
Vreau să te mângâi… O, lasă-mă, copile,
să te salvez, chiar de-i ultimul ceas!

Te vreau al Meu! Eu nu îţi vreau pieirea!
Dar spre pieire singur tu încă mergi
şi tot ce-a fost, trecutul, doar durere,
fără de Mine tu nu poţi să-l ştergi.

Dar de M-alegi, Eu am să şterg durerea
şi-am să te port în braţele-Mi străpunse,
ca pe deplin să fii eliberat.

De ce ai vrea să simţi numai tristeţe
cand inima-ţi se poate bucura?
De ce te laşi condus de gândul negru
că nu Îmi pasă şi că te-aş fi uitat?

Să ştii că Eu încă îţi sunt aproape.
Chiar de nu simţi, să ştii: nu te-am uitat!
Eu îţi sunt somnul dulce de pe pleoape,
altfel în noapte ai fii doar disperat,
altfel n-ai ştii cum e să dormi in pace,
altfel n-ai ştii cum e să te trezeşti;
altfel n-ai ştii ce-nseamnă să vezi lucruri,
mai mult de-atât, n-ai ştii nici să vorbeşti…

N-ai ştii ce-nseamnă să întinzi o mână,
căci mulţi ar vrea s-o-ntindă chiar acum;
altfel n-ai ştii nici să îţi mişti piciorul
când îţi doreşti ca să păşeşti pe drum.

Să ştii că dacă nu te-aş iubi, copile,
inima-n piept n-ar ştii ca să mai bată.
Dar Eu sunt tot. Si-ţi spun încă o dată
că fără Mine viata-ţi se sfârşeşte…

Dar n-a sfârşit, căci am plătit o plată
pentru ca tu să poţi să-Mi spui: „Da, Tată!”
şi-nstrăinat de ceruri să nu fii.

De-aceea, acum, alege, o, copile,
ca să laşi totul şi la Mini să vii!

Reclame

Amprenta lui Dumnezeu

Nu, nu suntem un vis şi-o întâmplare,
Un lut de sine însuşi frământat.
Ci, ne-a zidit o minte creatoare,
O-nţelepciune fără de hotare,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr s-a revelat.
Isus e-n noi lumină şi iubire,
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Ştiinţa versus Dumnezeu

Imagine

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie.
-Să vă explic care este conflictul între ştiinţă şi religie.
Profesorul face o pauză şi apoi îi cer unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.
– Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
– Da, domnule, spune studentul.
– Deci crezi în Dumnezeu?
– Cu siguranţă.
– Dumnezeu este bun?
– Desigur, Dumnezeu este bun.
– Este Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
– Da.
– Tu eşti bun sau rău?
– Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin.
– Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poti vindeca.Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?
– Da, domnle. Aş încerca.
– Deci eşti bun.
– N-aş spune asta.
– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.
Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.
– El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Dumnezeu să-l vindece. Cum dar Dumnezeu este bun? Poţi răspunde la asta? Studentul tace.
– Nu poţi răspunde, nu-i aşa? El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze. Hai să o luăm de la capăt, tinere.Dumnezeu este bun?
– Păi…, da, spune studentul.
– Satana este bun?
Studentul nu ezită la această intrebare:
– Nu.
– De unde vine Satana? Studentul ezită.
– De la Dumnezeu.
– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
– Da, domnule.
– Răul este peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
– Da.
– Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există si conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu este rău.
– Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există? Studentul se foieşte jenat.
– Da.
– Deci cine le-a creat?
Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea.
– Cine le-a creat? Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii sunt uimiţi. Spune-mi, continuă el adresându-se altui student. Crezi în Dumnezeu, fiule? Vocea studentului îl trădeaza şi cedează nervos.
– Da, domnule profesor, cred.
Bătrânul se opreşte din mărşăluit. Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai vazut vreodată pe Dumnezeu?
– Nu, domnule. Nu L-am văzut.
– Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Dumnezeul tău?
– Nu, domnule, nu l-am auzit.
– L-ai simţit vreodată pe Dumnezeul tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit?
Ai avut vreodată o experienţă senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
– Nu, domnule, mă tem că nu.
– Şi totuşi crezi în El?
– Da.
– Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
– Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.
– Da, credinţa, repetă profesorul. Aceasta este problema pe care stiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credinţă.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare.
– Domnule profesor, există caldură?
– Da.
– Şi există frig?
– Da, fiule, există şi frig.
– Nu, domnule, nu există.
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută. Studentul începe să explice.
– Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”.Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig – dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect este demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura este cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absenţa totală a căldurii.
Vedeţi, domnule, frigul este doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu este opusul căldurii, domnule, ci doar absenţa ei.
Clasa este învăluită in tăcere. Undeva cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan. Dar întunericul, profesore? Există intunericul?
– Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce este noaptea dacă nu întuneric?
– Din nou răspuns greşit, domnule. Întunericul nu este ceva; este absenţa a ceva. Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă, atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeste întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?

Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun.
– Ce vrei să demonstrezi, tinere?
– Vreau să spun că premisele dvs. filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia trebuie să fie şi ea greşită.
De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza. Greşite?
– Poţi explica în ce fel?
– Lucraţi cu premisa dualităţii, explică studentul. Susţineti că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule, ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar nimeni nu a vazut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea este opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu este opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, domnule profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă?
– Dacă te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.
– Aţi observat vreodată evoluţia cu propriii ochi, domnule?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când îşi dă seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevăr.
– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfaşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. nu predaţi studenţilor ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de ştiinţă sau predicator? Clasa murmura. Studentul tace până când emoţia se mai stinge.
– Ca să continuăm demonstraţia pe care o făceaţi adineaori celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să întelegeţi la ce mă refer. Studentul se uită în jurul său, în clasă. Este vreunul dintre voi care a vazut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucneşte în râs. Este cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, domnule – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dvs., domnule?
Acum, clasa este cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veşnicie, bătrânul răspunde:
– Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu.
– Deci, acceptaţi că există credinţă şi, de fapt, credinţa există împreună cu viaţa, continuă studentul. Acum, domnule, există răul? Acum nesigur, profesorul răspunde:
– Sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumăratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decat răul.
La aceasta, studentul a replicat:
– Răul nu există, domnule, sau cel puţin nu există în sine. Răul este pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. Este ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumină.
Profesorul s-a aşezat.

P.S. Studentul era Albert Einstein.

Albert Einstein a scris o carte intitulată Dumnezeu vs. ştiinţă în 1921.

Revoltă în trup

Într-o zi-nsorită, ochiul mânios,
Se zbătea-n orbită și privea în jos:
-„Ce e, frățioare” – eu l-am întrebat –
„Ai vreo supărare?” – „Da, sunt revoltat!
Și-ți voi spune-acuma adevărul tot –
C-am răbdat într-una ș-acum nu mai pot;
Din a mea-nălțime, tot privind în jos,
La piciorul ăsta strâmb și noduros,
Pe-ale mele gene, jur că nu mă-nșel
Că de la o vreme, prea-ncălțat e el!
În ciorapi, în gheată, veșnic lustruit,
Să-l admire lumea, pfui! Ce ipocrit!
Câtă cheltuială, ce atenții mari,
Iar eu procopseala … niște ochelari!
Ca să fiu tot paznic – Nu! – mai bine chior,
Chiar de par obraznic, vreau să fiu picior!”
Și dintr-o zvâcnire ochiul a sărit –
Dar fără privire, talpa l-a strivit.

Când cu duioșie vrut-am să-l adun:
Mâna, cu mânie, îmi dădea un pumn …
-„Slugă credincioasă, dar cu tine ce-i?”
-„Asta-i ce m-apasă: slugă cât mă vrei?
Numai încordată, să lucrez, să scriu!
Să hrănesc stomacul, veșnic nesătul,
Și umflat cât sacul, nu mai vreau, destul!
Singura-mi stăpână, vreau să-mi fiu pe plac:
Eu nu mai sunt mână, mă declar stomac!”
Și din clipa-n care mâna n-a lucrat –
Nehrănind stomacul, biata s-a uscat;

Auzind urechea tristul tărăboi,
Dintr-odată strigă: – „Și eu fac război!
Simplă, clăpăugă, stau ca un tolcer –
Nici eu nu sunt slugă, gură mă prefer!
Ea-i făra pereche, totu-i pentru ea,
Parcă pe ureche nu s-ar putea bea!
Face gălăgie ca un papagal,
Mi se dă și mie să mai fac scandal …”
Își sfârși ideea și-apoi amuți –
Și din clipa-aceea, sărmana surzi.

Dar, vă rog, nu plângeți cu-al milei foc
Că, din fericire, toate-mi sunt la loc!
O anomalie, cum am prezentat,
Doar în fantezie mi s-a întâmplat.
Însă plângeți faptul trist și dureros,
Că se-ntâmplă-acestea-n trupul lui Hristos!

MORALA: Ne-mplinim menirea, existăm, trăim, numai când pe alții în dragoste-i slujim!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Text: Petru Dugulescu

 

Răscumpărată

Mai întâi de toate a fost EL. L-am cunoscut abia când mă crease.

El e Dumnezeu. Și m-a creat pentru a mă iubi. El e Dragostea întruchipată. Noi doi ne-am petrecut timpul împreună. Nu-L cunoșteam decât pe El. Cu El mă plimbam, cu El vorbeam, cu El mă bucuram și mă minunam de ceea ce crease.  Eram a Lui, și El al meu. Asta conta. Și singurul lucru pe care îl doream era să îmi petrec timpul în prezența Lui.

Până într-o zi…

M-a atras… L-am privit, l-am luat, și când am auzit șoapta… am mâncat. Mi-a plăcut, dar mi s-au deschis ochii. Atunci mi-a vorbit…

Mă despărțisem de Dumnezeu, de iubitul meu prin neascultare.
Satan mă luase în custodia lui prin minciună, prin înșelăciune. Atunci am
fugit și m-am ascuns. Îmi era teamă când Dumnezeu mă striga ca să îmi vorbească. Mi-era rușine. Pierdusem ce era mai important: relația mea cu El… Satan mă înșelase !

Pacea care domnea în întreaga creație a lui Dumnezeu a fost tulburată. Aveam să fac cunoștință cu necazurile vieții : boala, durerea, și întristarea, care
până atunci nu-mi erau cunoscute. Din acel moment, au fost răvășite
întreaga natură și buna înțelegere dintre viețuitoare. Stricasem totul !

Îl durea pe Dumnezeu ! Mă durea și pe mine… Neascultarea…

Satan însă se bucura. Avea să câștige mii de suflete din omenirea întreagă !

Însă Dumnezeu nu a fost nepăsător. Mă iubea mult prea mult pentru a mă lăsă în voia sorții ! El deja căuta soluția. Și o găsise: RĂSCUMPĂRAREA !

La timpul potrivit, Dumnezeu Însuși a venit, și, de bună voie, a plătit El prețul pe care Satan îl cerea de la mine. Și-a dat viața pe cruce, răscumpărându-mă. M-a cumpărat cu prețul vieții Lui din mâna dușmanului care se credea învingător. Însă adevărata victorie e victoria Dragostei, a Dumnezeului întrupat care, ridicându-se din mormânt, Și-a supus totul.

M-a eliberat ! Sunt liberă ! Și pot, prin Mijlocitorul pe care îl am în Isus Cristos, să merg din nou în prezența Creatorului meu ! Sunt curată ! Sunt așezată în Isus și nimeni nu mă poate lua de acolo ! Sunt a Lui ! Pentru veci !

Mulțumesc !